Aţi auzit de Franck Jurietti? E destul de normal să nu fi auzit. Asta dacă nu eraţi fanatici urmăritori ai fotbalului francez, pe la începutul anilor 2000. A fost fundaş lateral şi a depăşit 300 de meciuri în Ligue 1. A rămas în istoria fotbalului pentru cea mai scurtă carieră la echipa naţională.
Citește și
Avea 30 de ani când a fost chemat în premieră la naţionala Franţei. Era un meci cu Cipru, din calificările la Cupa Mondială, iar Raymond Domenech avea, cel mai probabil, probleme de efectiv. Aşa a ajuns să apeleze la Franck Jurietti. Pe finalul partidei, selecţionerul l-a introdus în teren, ca să-i ofere şansa debutului. Era 4-0 pentru Franţa, cu Zidane şi Wiltord printre marcatori. Jurietti a intrat în teren şi s-a grăbit să-şi ocupe postul. Mingea urma să fie degajată de portar. Doar că arbitrul a fluierat finalul, la 5 secunde după ce jocul se reluase. Franck Jurietti n-a mai fost chemat la naţionala Franţei niciodată. S-a retras şi a rămas cu cele 5 secunde.
Mulţi au răs de el, dar jucătorul a ales să vadă partea pozitivă a situaţiei. Să nu se ruşineze deloc cu cariera sa şi chiar să fie mândru cu experienţa trăită. “Unii, din gelozie, te dărâmă mai mult decât te felicită. Fiecare din acele 5 secunde le păstrez cu mine. Sunt cinci secunde de fericire magică. Nimeni nu-mi poate lua asta. O emoţie pe care nu o simţisem niciodată. Este ca atunci când asişti la naşterea unui copil”, declara mai apoi.
Un episod de istoria fotbalului s-a petrecut şi în România, în anul 2020. Era în vigoare regula FRF cu doi jucători U21 la startul partidelor. O regulă cu care majoritatea antrenorilor nu erau de acord. Pentru a “dribla” regula, Dan Petrescu a schimbat juniorul din teren după doar 24 de secunde, într-un meci cu Gaz Metan. “Victima” era Alin Fica, care avea 18 ani.
După 4 ani, acelaşi Alin Fica a marcat primul gol al său în Superliga României, tot pentru CFR şi tot cu Dan Petrescu antrenor. Astăzi este un jucător de bază pentru fosta campioană.
Cele două poveşti sunt asemănătoare şi pot fi văzute chiar ca lecţii de viaţă. În ambele cazuri, varianta la îndemână era “victimizarea”. Societatea îi împingea pe cei doi înspre această variantă. Se cerea o dramă, decizii radicale şi chiar găsirea unui vinovat.
Majoritatea fotbaliştilor români n-ar mai fi vrut să discute cu presa, dacă ar fi trăit experienţa lui Jurietti. Ar fi fost subiect sensibil. Poate nici n-ar mai fi ieşit pe stradă, o perioadă. Se izolau, plecau din ţară, mergeau la psiholog. Cine ştie pe ce drum ar fi apucat-o?
La fel şi Alin Fică. S-a creat o dramă în jurul deciziei de atunci. Dan Petrescu mai avea puţin şi era chemat să dea cu subsemnatul la Protecţia Copilului. Mai că era suspectat chiar de bullying. Alin Fică ar fi putut să cadă în acea capcană a victimizării. Să renunţe la fotbal şi să-şi înece amarul în alte locuri. Să-şi plângă nedreptatea pe umeri mai mult sau mai puţini cunoscuţi. Dar n-a făcut-o. Probabil şi-a dat seama că mii de alţi puşti de 18 ani ar fi dorit să primească şi doar acele 24 de secunde în prima ligă. Secunde pe care nu le-ar fi meritat atunci, dacă nu ar fi existat regula FRF. O regulă greşită, care a fost şi retrasă mai apoi. Fică a ales să-şi aştepte rândul, iar astăzi timpul său a venit.
Uneori, “paharul” poate fi mai mult plin decât gol. Depinde cum îl priveşti şi de cine asculţi.
